Trag pe dreapta langa o taraba cu tot felul de obiecte casnice de o culoare si stralucire aparte. Un baiat de vreo 10 ani ma intampina.
-Ia ibricul de la mine daca vrei sa-ti mearga bine.
-Din ce e facut ibricul?
-Din cupru, arama. Suta la suta manual, natural, facut de tata. Faci cea mai tare cafea din lume in ibricul asta.
Apoi imi arata o curte unde un om bate cu ciocanul.
-Tata este acolo, zice baiatul.
Curioasa merg catre curte si bat in poarta. Un om, putin peste 40 de ani, ma intampina.
-Putem sa vorbim despre obiectele de pe taraba.
-Sigur, zice el, si ma invita in curte.
-Sunt Vasile, sunt mestesugar in cupru, si fac de toate, farfurii, carafe, ibrice de cafea, de toate. Suta la suta lucrate de mainile mele, si in tabla de cupru. Am scule speciale pentru fiecare piesa. Tocmai ma puneam sa fac un ibric de cafea, vrei sa vezi?
-Sigur ii raspund, si ma asez pe un scaun de lemn.
-Vezi tabla asta, tocmai a trecut prin procesul de decalire, si acum se indoaie. Se mai stramba, si o bat cu un ciocan de lemn, s-o indrept.
Dupa care ia un compas, si ca la ora de geometrie, trage un cerc, si face cateva semne.
-Asta e fundul, imi zice. Fundul trebuie sa fie perfect drept. O sa-l ciocanesc ca sa ramana drept. Bat tabla pana la semn, pentru ca de aici se formeaza fundul ibricului.
-Cum ai invatat meseria?
-Am mostenit meseria de la tatal meu, si el de la bunici, si bunicii de la strabunicii mei. S-a transmis din generatie in generatie. Am pus mana pe ciocan pe la 8 ani, si pe la 14 ani ma duceam langa tata sa muncesc. Secretul meseriei l-am furat de la batranii din sat, erau profesori. ,,Trebuie sa stii sa decalesti cuprul, ca sa-i dai viata”, imi spuneau. Asta e secretul, si ia ani, multa tabla stricata si multe unghii cazute. Iar fiecare meserias are facatura lui. Ca-l iau pe fratele meu, acelasi sange si tata, dar ibricul lui nu e ca al meu.
Vasile ia din nou compasul, si mai face un cerc ca primul, dar pe partea cealalta a tablei.
-Asta e alt semn pentru mine, sa stiu de unde sa modelez. Sa intaresc prin bataie, prin ciocanire. Si iar, si iar, pana cand dau forma dorita, un ibric de cafea. De la forma plata o sa ia alte forme, ca un fluture se metamorfozeaza, primul ciclul de viata al tablei este cel a unei farfurii.
Meseriasul loveste tabla, punct cu punct. Cere multa atentie si rabdare.
-Eu stiu sa lovesc cu ciocanul. Cand formez ibricul, cand dau forma ibricului cu ciocanul, este muzica. Este compozitia mea. Tabla de cupru este pianul meu. Oamenii adorm la loviturile mele de ciocan mai repede decat pruncul la pieptul mamei.
Continua sa ciocanesca tabla.
-Vezi, a prins forma unei farfurii. Bat ciocanul pana cand tabla ajunge la stadiul de adult, al unui ibric.
Se ridica, in mana stanga tabla si in dreapta ciocanul.
-Eu sunt un om de tabla si ciocan, zice el. Cand bat tabla cu ciocanul, ma bat pe mine insumi. Imi bat sufletul. Omul se duce la biserica din cand in cand sa-si drege sufletul. Eu am biserica aici, in atelierul meu. Eu bat clopotul in tabla. Este greu sa fii om cand sufletul iti este in alta parte.
Ajunge la marginea tablei si schimba unealta.
-La margine schimb ciocanul, il folosesc pe cel de lemn. La margine trebuie sa fie mai gros.
Tare as vrea sa stau pana cand termina ibricul, dar trebui sa plec. Ii multumesc si ma ridic de pe scaun.
Vasile imi spune sa astept un pic, si intra in casa.
-Uite aici, ia carafa asta. Este facuta de taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte. Autentica dar imperfecta, ca si el. Este o carafa sanatoasa.
Apoi scoate doua mere dintr-o punga.
-Si doua mere, tot pentru sanatate.
Ma duc la masina cu o carafa din care nimeni n-a baut si doua mere din care nimeni n-a muscat.
Stiu ca vor veni momente in care ma voi adaposti in carafa asta ca intr-o biserica rugandu-ma sa-mi dreg sufletul.
Intru in masina, deschid gura si musc din mar. De abia astept sa ajung acasa, sa beau din carafa.
Nume lucrare: Carafa cu mere
Tematica: Natura statica
Tehnica: Ulei pe panza
Dimensiuni: 30×40 cm
Data executiei: 2021
Scrieri cu suflet 