Nu am mai scris de mult. Nici înainte nu scriam prea des dar scriam. Forțată oarecum de evenimente mai puțin plăcute ce dau năvală în viața mea m-am apucat de scris. Micile sau marile mele temeri și frici, le voi pune pe hârtie. Era bine să fi fost niște discuții care să mă provoace să pot spune ceva să mă exteriorizez. Dar nu au fost, așa că mi-am propus să petrec ceva timp cu mine și cu …fricile mele.
De câte ori mă trezeam cu dorința de a mă da jos din pat cât mai repede ca să pot începe o nouă zi, simțeam cum totul se învârte cu mine ca și cum ziua ar fi refuzat să se lase cucerită așa brusc. Mă așezam la loc în pat în încercarea de a mă liniști singură, ceea ce îmi reușea. Îmi reușea pentru că mă agățam de un punct vizual și nu îi mai dădeam drumul până nu mă ridicam în picioare. Apoi totul intra în normal. Timp de două saptămâni am avut ușoare amețeli pe care le-am ignorat, nedorind să le dau satisfacție, fără să le bag în seamă. Recunosc că în mintea mea știam că fricile voiau să mă viziteze însă cheia ușii era la mine iar ele nu aveau acces.
Eram la Natalia, bebelușa de 11 luni pe care o am în grijă în lipsa părintilor care sunt la serviciu. Stau pe pat și o privesc cum doarme. Mișcarea pleoapelor și zâmbetul ce-i luminează chipul așezat pe perna imensă, de altfel preferata ei, mă fac să cred că visează. Pe acea pernă se odihnește cel mai bine, pentru că de câte ori se trezește este toată un zâmbet. Și de această dată se trezise frecându-și ochișorii căprui, usor migdalați cu mânutele dolofane, ca apoi să ceară să fie luată în brațe, ridicându-și mânuțele și fundulețul in același timp.
În momentul în care m-am aplecat să o ridic, am simțit cum un val de amețeala m-a cuprins și m-am lăsat ușor pe pat, lângă Natalia. Total dezorientată, de câte ori încercam să îmi ridic capul, totul în jurul meu se învârtea și nu se mai oprea. ”Dumnezeule mare! Ce se întamplă cu mine?”, mi-am zis simțindu-mi inima cum bate cu putere în timp ce mintea era invadată de cele mai negre gânduri. Roata în care mă aflam se învârtea și se tot învârtea, uitând să se oprească. Îmi pun mâna pe frunte cu dorința de a o opri, dar nu reușesc. Și dacă am un cheag de sânge care se plimbă nestingherit prin capul meu? Și dacă mișc capul, oare nu se sparge? Si dacă, si dacă… Ștearsă și fără putere, întrebările îmi veneau în minte răscolindu-mă fără sa-mi dea pace. Simt cum culorile se amestecă și panica se instalează.
”Da!…Da..Pa-pa…”aud vocea încă somnoroasă a Nataliei. Privesc spre ea și o văd cum se învârtește… Oooo, Doamne! Natalia nu mai era în siguranță! Caut telefonul în buzunarul pantalonului și formez numărul mamei Nataliei și sun încontinuu dar… nu răspunde. Mai sun încă o dată. Tot nu răspunde. Simt o greață în stomac. Unu, doi, trei, inspir aer adânc. Unu, doi, trei, expir aerul ușor, imaginându-mi ca am o fereastră deschisă. În timp ce făceam aceste exercitii de respirație, Natalia da semne de neliniște. Am început să-i mângâi mânuța pufoasă și să-i vorbesc.
– Cred că nu îți dai seama ce se întâmplă și nu ai cum să înțelegi. Ești prea mică. Am să o sun pe mama ta din nou și vreau să stai liniștită. Te rog! Și am continuat și în mintea mea: Te rog, Doamne!
Cred că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut atunci, pentru că i-am captat atenția. Vedeam cum mă privea, în timp ce mă trăgea de nas, îmi punea degețelele pe ochi sau pe gură. Jocul nostru se numea ”Nas, gură, ochi și urechi” și se lăsa cu chicoteli și sunete plăcute. Cu telefonul la ureche, încercam să mă ridic, insă cum mișcam capul amețeala revenea iar în fața mea se întindea o prăpastie imensă…
– Da… ce s-a intâmplat? aud vocea speriata a Violetei, mama Nataliei.
– Nu mă simt bine. Totul în jurul meu se învârtește. Îmi este rău. Te rog vino repede! Simt că Natalia nu este în siguranță în momentul acesta. Vrea să se dea jos din pat iar eu nu pot sa mă mișc pentru că amețesc. Nu pot controla situația…
– Am inteles, în câteva minute va ajunge sora mea acasă. Linștește-te și nu intra în panică! Alerg spre un taxi și vin cât pot de repede acasă.
A urmat o pauză în telefon, cât să-i aud gâfâitul și vocea din ce în ce mai schimbată, care tot striga: taxi! taxi! Știam că cineva este în drum spre casă și va intra în curând pe ușă. Încerc să mă conving că totul este bine când aud din nou soneria telefonului. Ridic telefonul deasupra capului și privesc ecranul. Vedera imi este încețoșată iar literele vor sa plece la plimbare. Aduc ecranul telefonului cât mai aproape de ochi. Soțul meu suna. Văzuse mesajul sau asa-zis-ul mesaj trimis de mine mai devreme. Mi-am îndreptat telefonul spre ureche și am raspuns cu un ”da” destul de încet după care am izbucnit în plâns, împotriva voinței mele. Tineam telefonul atât de strâns pe ureche încât aproape mă durea, cu dorința de a simți vocea lui cât mai aproape. Printre lacrimi i-am povestit prin ce trec, având privirea fixată pe Natalia, care își ridicase capul și mă privea mirată, probabil de schimbarea vocii pe care o aveam în momentul acela. Cartea pe care o răsfoise până atunci nu mai prezenta nici un fel de interes și curioasă îmi atingea fața cu degetele, ștergând obrazul ud de lacrimi. Senzația îngrozitoare pe care o aveam mai devreme începea să dispară. Natalia râdea iar râsul ei era ca un medicament pentru mine. Soțul meu a revenit cu încă un telefon după ce discutase cu doctorul. M-a încurajat că nu este ceva grav, că probabil este vorba de vertij și că mă așteaptă la un control.
O bătaie în ușa de la intrare mă face să-mi îndrept privirea spre aceasta.
– Intră, e deschis! am spus fără să-mi las telefonul din mâna care tremura.
O tânără intră pe ușa iar Natalia sare în sus de bucurie, recunoscându-și mătușica. Nu mai eram singură. Un sentiment de bucurie îmi invadează corpul. Am simțit un val de căldură și mi-am dat seama că acum, Natalia era în siguranță. Știam și simțeam în sufletul meu.
– Pot să vă ajut cu ceva? întreabă tânăra în brațele căreia sta bebelușa Natalia.
O privesc cu drag. Cred ca are aceiași ani ca fiica mea. Poate cu doi-trei mai mult. Îi răspund în timp ce încerc să mă sprijin pe cotul stâng pentru a mă ridica.
– Mulțumesc, dar tocmai asta ai făcut.
Cu telefonul la ureche, urmez pas cu pas indicațiile pe care doctorul i le spusese soțului meu pentru a mă pune pe picioare. Ajunsă pe marginea patului, o mână mică sta întinsă invitându-mă să mă ridic. Este ca o provocare. Am puterea să zâmbesc din nou. Reușesc să mă ridic cu ajutorul celor două mâini tinere care mă sprijină să pășesc. Dezorientată, mă uit la ceasul ce sta pe etajera. Trecuseră patruzeci de minute de când eram în umbră.
Scrieri cu suflet 