Laleaua priveste cerul in fata,
mereu il priveste in fata, de cand se stie,
si tot ce gandeste este spatiul dintre ei,
orele si zilele petrecute impreuna.
Il stie pentru ceea ce este,
il iubeste pentru ceea ce este,
il iubeste pentru o atingere din cand in cand cu cate o ploaie.
Vantul ii spune sa se uite in stanga, in dreapta,
ca nu este singura,
ca totul e o iluzie,
dar ea nu vrea.
Vantul atunci o bate cu un suflu, ii tareste privirea
si ea vede alte lalele, un pres al florilor,
toate privind in sus, numai in sus, la cer,
toate unduindu-se sub simfonia dirijata de culorile cerului,
si stropite de aceeasi ploaie.
Priveste in jos si vede ca este intepenita, ca este incatusata in pamant, ca nu este libera.
Un curent electric trece prin ea, laleaua se ilumineaza,
vede adevarul,
realizeaza ca a trait o viata neexaminata,
a platit un bilet mult prea scump la un film cu un singur actor si un singur spectator,
rulat intr-un cinematograf iluzoriu.
Si striga la celelalte lalele,
le spune sa privesca in jurul lor,
sa fuga din cinematograf,
sa vada orchestra, sa-l vada pe conductor,
sa vada realitatea.
Dar striga degeaba.
Scrieri cu suflet 